dobayPovestea lui Ștefan Dobay ajunge la primele meciuri. Cele de pe maidan, acolo unde s-au călit toți marii fotbaliști ai vremii. Cu mingi producție proprie, pe terenuri improvizate și cu partide ce erau delimitate doar de apusul soarelui. Dar să-l lăsăm pe fostul mare „bomber” al Ripensiei șă-și depene amintirile…

În anul 1920, aproape toți deveniserăm polisportivi. La 10 ani practicam atletismul alături de un grup de copii, pe care îi admiram pentru conștiinciozitatea lor. Antrenorii noștri, băieții mai mari, care activau deja la Clubul Atletic Timișoara, puneau mult suflet pentru a ne învăța fotbal. Dintre toți, îl iubeam cel mai mult pe Carol Kragel (Kragly), jucător la C.A.T.

Practicam atletismul în fiecare zi și începeam cu alergările. Părculețul avea exact cinci sute de metri. Făceam câte cinci – zece ture zilnic. Urmau apoi, fie câteva sărituri în înălțime și în lungime, fie câteva aruncări cu sulița, cu discul și cu greutatea. Sâmbătă după-amiază, în mod obligatoriu, avea loc în părculeț un concurs de atletism, de „casă”, adică între noi. În ciuda vârstei mele fragede, niciodată n-am fost ultimul, cu excepția primei întreceri când m-am prezentat „nevinovat”.

După probele de atletism, jucam diferite jocuri cu mingea. Foloseam niște mingi din păr de cal, îmbrăcate în ciorap și cusute cu sfoară, confecționate de noi. Eram adevărați maeștri în arta de a le confecționa.

Toți, fără excepție, executam sărituri, alergări, aruncări cu greutăți, înot; Bega se afla la doi pași de „stadionul” nostru. „Fotbalul”, fără minge de fotbal adevărată, mă atrăgea cel mai mult. Se disputa aprig și necruțător, cu o dârzenie pe care numai copiii o au. Vai și amar de genunchii și gleznele noastre, de ghetele și pantalonii noștri! Dar nu-mi păsa.

Pe atunci, în Timișoara, nu era nici o stradă și nici o piață care să nu-și aibă galeria ei de copii. Așa că, aproape în fiecare zi, eram provocați la întrecere de unii dintre ei. Partida începea la ora 3 după-amiază. Foarte rar se întâmpla ca „onorații reprezentanți” ai celor două echipe desculțe să fie mulțumiți de rezultat. Și începeau discuțiile: că ăla nu e arbitru; că ne-a frustrat de victorie; că ăla n-a fost gol; că ăla n-a fost gol; că ați câștigat fiindcă sunteți niște „stâlpi de telegraf” și pe deasupra jucați dur…

Și, ca să nu ajungem la dispute de pugilat, jucam un al doilea meci. Iar dacă era necesar, așa, pentru clarificare, îl mai jucam și pe al treilea. Aproape că nu exista un „meci” de fotbal între noi care să nu se termine cu o încăierare faimoasă. Ajungeam acasă cu hainele sfâșiate, pline de praf sau noroi, cu mâinile julite, cu picioarele zgâriate și cu capul plin de cucuie! Și asta pentru prestigiul echipei. Fotbalul e fotbal! Se joacă pe goluri! Și ce goluri! Din șuturi trase cu sete, cu năduf!

Tot cu năduf, însă, mă altoia și mama seara, acasă…

– Va urma –

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979

Leave a Reply