dobayPovestea lui Ștefan Dobay a ajuns la momentul în care viitorul „tunar” al Ripensiei și al naționalei României făcea cunoștință cu mingea. Totul s-a petrecut la Liceul Piarist, unde îi privea cu jiind pe colegii săi șutând într-o minge, și nu una oarecare, ci una „adevărată”! Așadar, aici, la Liceul Piarist, s-a născut fotbalul în mintea lui Dobay, după ce cu vreo două decenii în urmă, în 1899, elevii aceluiași liceu organizau primul meci de fotbal de pe actualul teritoriu al României. Dar să-i dăm cuvântul „Calului”…

Absolvind cele patru clase primare, mama a vrut să mă dea la gimnaziul de stat. Dar, din lipsă de locuri, a fost nevoită să mă înscrie la „Piariști”, liceu aparținând unui ordin eclesiastic romano-catolic.

Aici, am văzut eu pentru prima oară MINGEA DE FOTBAL, care pentru mulți dintre noi era o raritate. Nu avea acces la ea decât o parte din elevi, pentru că era prea scumpă.

În recreație, aceștia dominau curtea școlii cu jocul lor tabu. Nimeni nu avea voie să le atingă „obiectul”.

Trăgeau șuturi puternice cu mingea de rupeau crengile nucilor uriași cu care era împrejmuită curtea școlii.

– Oreeemus! exclamau îngroziți reverenzii.

Mi-ar fi plăcut mult să dau și eu cu piciorul, așa, cu sete, într-o minge. Dar nu aveam cum să încerc.

Din ziua aceea însă, la mine a început un neastâmpăr. Abia așteptam să îmi fac lecțiile pentru ca apoi să mă duc la joacă.

Cartierul nostru, bătrânul „Iosefin”, prin care trecea tramvaiul, era despărțit de cartierul „Elisabetin” de peste drum de un bulevard larg, care forma o adevărată graniță între cele două mahalale cu copii mulți, între care aveau să se poarte îndelungate și neuitate întreceri de tot felul. Aici, în Elisabetin, peste drum de casa noastră și de blocul restaurantului „Elite”, era un părculeț. În acest părculeț mi-am petrecut copilăria. Până la cinci după-amiază era păzit. După plecarea paznicului, noi, copiii, îl transformam într-un imperiu liber și gălăgios. Prin părculeț erau alei, drumuri de trecere, brazde, ronduri cu flori, boschete, pimi, bănci, coșuri pentru hârtii, stâlpi pentru lumină electrică și nu de puține ori, foarte multă lume.

Acest complex de obstacole nu ne-a împiedicat însă să practicăm zilnic unele jocuri, să alergăm sau să „batem” mingea. În toiul jocului, nimeni nu mai ținea socoteală de nimic. Mai ales când jucam fotbal! Atunci era pericol mare mai ales pentru trecători.

Ne jucam până ce se-ntuneca. În fiecare seară, aveam alt program. Ne jucam de-a „pandurii și haiducii” și trebuia să ne ascundem în orice loc al părculețului. Între boschete, printre flori, în copaci, după stâlpi și chiar în spatele băncilor cu îndrăgostiți… Și haiducii trebuiau găsiți de panduri!

În altă seară, jucam „Sherlock Holmes”. La acest joc, aveam voie să ne agățăm de trăsuri și de tramvaie, mai ales de acelea de pe „linia violetă”, o stație în sus și una în jos. Pe vremea aceea, la Timișoara tramvaiele nu aveau numere. Vagoanele erau însemnate, peste lămpi, cu o dungă colorată: roșu, verde, galben, albastru sau violet. Sau ne suiam în căruțele țăranilor care veneau din împrejurimi cu marfă, în fiecare luni, miercuri și vineri seara, pentru târgul din ziua următoare. Obosiți cum erau, căruțașii nu băgau de seamă că aveau musafiri nepoftiți sub fân sau prelată, unde găseam tot felul de bunătăți: fructe, pepeni verzi, numai de la 15 kilograme în sus. Dar cum „urciorul nu merge de multe ori la apă”, până la urmă ni se înfunda și nouă.

…Și cu toate acestea, pe cât eram de năzdrăvani în distracțiile noastre nevinovate – pe atât de serioși și dârji eram în „activitatea sportivă”.

– VA URMA –

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979

Trackbacks

Leave a Reply