Călătorie prin Timișoara de acum un veac cu Petre Steinbach (II)

Povestea fostului internațional timișorean Petre Steinbach merge mai departe și descrie atmosfera maidanelor din urbea de pe Bega. Condițiile minimale, lipsa mingilor în general, îi determinau pe puști să improvizeze. Iar aceste improvizații au călit talente uriașe pe câmpurile orașului.

O asemenea echipă se găsea pe vremea aceea pe fiecare uliță din Timișoara, mai ales că maidanele se înșirau cu duiumul. Un teren se afla și la colțul străzii noastre.

„Financiarii” clubului erau frații Ernest și Carol Cohn al căror tată ținea o dugheană de băcănie în cartier. Mai erau și prietenii mei buni, Brațo și Buza. primul era fiul unui cizmar; un pui de drac negru și sprinten care mai apoi a ajuns un excelent mijlocaș stânga. Buza era fiul unui vatman de pe linia centrală a tramvaielor timișorene. Prin el ajunsesem de ne cunoșteau toți slujbașii de la tramvaie și terțetul nostru sărea fără teamă dintr-un vagon în altul. Când vreun încasator ne încolțea să plătim, noi strigam în gura mare:
-Lasă, nene, noi suntem ai lui Buza, băieții lui… fotbaliștii.

Ne întâlneam după amiaza devreme pe maidan. „Terenul” nostru era încadrat de o parte de săbiile violete ale scaieților iar cu alta intrând direct în drumul căruțelor. Pe o latură a lui era un fel de trecere între două străzi. Nu era de mirare, ca în atacurile-i furtunoase, aripa stângă să dribleze în afara adversarilor lui direcți și ceva babe cu fuste crețe sau vreun vânzător de covrigi încremenit în contemplație. Mingea aparținea fraților Cohn și era singura avere a echipei. Fiindcă nu întotdeauna avea cameră o înlocuiam de obicei cu o bășică de bou, în care suflam cu toții ca să o umflăm, până ni se tăia respirația. Uneori Ernest sau Carol se supărau că fuseseră cotonogiți sau pentru te miri ce și atunci își luau mingea și plecau acasă. Noi ne revendicam drepturile legitime asupra bășicii de bou și după ce o scoteam din anvelopă, continuam jocul cu aceste mijloace, care cedau la primul efort mai serios. Atunci Cohn, scuturat de remușcări, ne dădea înapoi anvelopa și tot el se ducea la un măcelar și îl mințea cu nerușinare:
-Nene, m-a trimis tata să-i dai vreo câteva bășici de bou, că trece dumnealui și ți le plătește…

Măcelarul râdea și dădea, fiindcă știa el cum stă chestia. Jucam până spărgeam toate bășicile și atunci micul Cohn desfăcea neputincios mâinile:
-Faceți ce știți că până mâine altă bășică nu mai căpătăm.
Soluția era găsită prompt. Întreaga echipă colabora la realizarea scopului comun. Anvelopa se umplea cu șepci, cu ciorapi și dă-i drumul până seara târziu… Soarele și întunericul delimitau timpul de joc!

Când pe cei doi frați îi pedepsea băcanul, încuindu-i în casă și ascunzând mingea sub tejghea, restul echipei după o zadarnică așteptare se hotărî să se dedice… atletismului. O porneam așa, în șir indian, în alergare de „fond”. Treceam prin gara Fabric, prin vagoane, pe sub vagoane, peste vagoane și iar mai departe, străbătând liniile către câmpul de instrucție militară unde de câtăva vreme începuse să se antreneze echipa muncitorească R.G.M.T. Pe lungul drum mărginit de castani, echipa se destrăma cu încetul, dar cei trei din capul coloanei de alergători ajungeau întotdeauna împreună. Buza, Radici și cu mine, ținând pasul egal.

– VA URMA –

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1

Material apărut în Almanahul Sportul, 1970