Petre SteinbachPetre Steinbach a fost unul dintre numeroșii fotbaliști de clasă internațională născuți și formați la Timișoara în intervalul dintre cele două războaie mondiale. Nu a avut însă șansa de a se consacra la una dintre marile echipe de pe Bega, Chinezul sau Ripensia. În schimb, a strălucit la Colțea Brașov, alături de care devenea campion al României în 1928 (oprind șirul-record de șase titluri consecutive al Chinezului). A evoluat apoi vreme de un deceniu la Unirea Tricolor București, punând punct carierei la 34 de ani, la Olympia București.

Alături de Petre Steinbach, vom intra în atmosfera fotbalului timișorean din primii ani de după primul război mondial. Fostul mare fotbalist și ulterior antrenor de renume (a cucerit primul titlu din istoria ITA-ei din Arad) a rememorat, la bătrânețe, anii copilăriei sale, într-un text apărut în Almanahul Sportul din 1970, pe care îl vom reda în mai multe episoade.

Prin anul 1918, când se sfârșea primul război mondial, aveam aproape 13 ani și rare erau prilejurile când îmi aduceam aminte că de fapt nu eram decât un copil. În jurul meu se prăbușea o lume. Nu aș putea spune că înțelegeam prea bine cele ce se petreceau. Știu doar că era greu de tot și la noi în… Elveția, deși țara cantoanelor păstra neutralitatea! Da, nu trebuie să vă mirați căci de fapt eu locuiam pe vremea aceea în Elveția veche, sau mai bine zis în cartierul timișorean ce purta acest nume după proprietarul unei renumite grădini de vară, de obârșie din Switzerland…

Bunicul începuse să se ducă și noaptea la fabrică, lucrând ore suplimentare. Bătrâna pleca și ea uneori să mai caute de lucru prin case mai avute. Când rămâneam singur, în loc să-mi fac lecțiile, deschideam sertarul unde se aflau scrisorile tatei. Era prizonier. Din tot sufletul doream să-mi pot ajuta bunicii. În proiectele mele era desigur toată fantezia vârstei, dar cu încetul necesitatea s-a impus: va trebui să părăsesc școala pentru a lucra undeva. Găsirea unui serviciu nu era deloc un lucru simplu, iar pasiunea mea pentru fotbal își cerea și ea drepturile. Am stabilit să muncesc numai jumătate de zi. Nu mă puteam lipsi de maidan chiar așa dintr-odată.

Când am spus că nu mă mai duc la școală, nimeni nu m-a întrebat pentru ce. De altfel nici nu mai putea fi numită școală instituția pe care o frecventam pe vremea aceea. Profesorii tineri plecaseră de mult pe front și locul lor era luat de o serie nesfârșită de dascăli bătrâni, pensionari rechemați să completeze cadrele, bieți oameni plictisiți, care se schimbau mereu. Dacă încerc să-mi aduc aminte de chipurile lor, nici o figură nu capătă contururi clare ci totul se estompează într-o procesiune cețoasă de bărbi de toate mărimile.

Și am plecat în zori să-mi caut serviciu. Am plecat, destul de impropriu zis, deoarece de fapt alergam, ba alergam chiar cu mingea la picior. În buzunarele mele se găsea în permanență o minge de cârpă, de fabricație proprie. Cum ieșeam pe stradă îi dădeam drumul și o porneam în cel mai strașnic dribling imaginabil. Driblam totul în calea mea, trecătorii, pietrele, pomii. Când trebuia să trec drumul, întâi expediam mingea cu un șut puternic pe trotuarul opus și apoi alergam să-mi continui cursa.

La capătul unui asemenea dribling prelungit, am nimerit în cele din urmă în spălătoria Băii Centrale din Timișoara, unde mi-au dat de lucru. Exact așa cum visasem: eram „titular” pe o jumătate de zi. Primul post din viața mea a fost deci în muncă, nu pe terenul de joc!

Când aud cândându-se aria lui Figaro, bărbierul atotștiutor din Sevilla, mă gândesc la mine, așa cum arătam pe vremea când lucram la baie. Numei că eu eram un puști subțiratec, desculț și veșnic flămând. Culegeam rufele murdare, aduceam teancuri de cearșafuri și prosoape proaspete de la călcătorie, întindeam tot soiul de boarfe la uscătorie, curățam cabinele și dezinfectam apa în bazin, alergam să cumpăr țigări și bere pentru masori, duceam costumele clienților la călcat, făceam comisioane, mă risipeam într-o mie de treburi urcând și coborând etaje.

Aveam însă leafă. la capătul primei luni, mi-am cumpărat o pereche de bocanci cu tălpi de lemn. Aud și acum zeflemelele prietenilor din mahala:
– Vezi, mă, să nu-ți arzi cizmele!
– Faceți loc, domnului baron cu pantofi de cherestea.
– În definitiv nu sunt răi bocancii lui Petre. Când s-or toci tălpile, fură și el o scândură de la gard și îi tălpuiește.

Ca și mine asemenea bocanci purtau mii de oameni în acele vremuri. Făceam haz de necaz și porneam iarăși în zori bocănind de-a lungul drumului către baie. Mingea, bineînțeles, la mine. Numai că acum, datorită bocancilor mei, semănam atâtea „cotonoage” în drumul meu, încât aceștia creau un adevărat itinerar al blestemelor. Devenisem, cum s-ar spune, „o primejdie publică”.

Ce-mi păsa, atâta vreme cât după amiază eram liber, liber până când se întuneca de-a binelea și echipa străzii noastre își termina în sfârșit „antrenamentele”.

(Va urma)

Petre Steinbach s-a născut în 1906 la Timișoara și a copilărit în cartierul Fabric. Spre sfârșitul vieții, s-a stabilit în Germania, unde a decedat la venerabila vârstă de 90 de ani, în 1996.

Trackbacks

Leave a Reply