2014, anul în care infrastructura sportivă din Timișoara a bătut pasul pe loc

Timișoara. Poarta către Occident. Mica Vienă. Oraș candidat la titul de Capitală Culturală a Europei. Cel puțin prin prisma infrastructurii sportive, toate supranumele de mai sus pot fi niște bune titluri de basme. Basme pe care autoritățile au continuat să ni le servească la fiecare ocazie.

Timișoara a bătut pasul pe loc în 2014 în ceea ce privește infrastructura sportivă. Cel mai important proiect, cel al Sălii Polivalente de lângă Baza 2 a Politehnicii, stagnează. Termenul inițial de finalizare al proiectului – 24 de luni – a fost deja depășit cu… 26 de luni. Iar Campionatul European de baschet feminin bate la ușă. Pe 11 iunie 2015 ar trebui să înceapă meciurile din Grupa A, cea a României, în care au mai fost repartizate naționalele Franței, Cehiei, Ucrainei și Muntenegrului. Autoritățile au dat asigurări, atât în fața populației, cât și în fața forului european, că sala va fi gata la timp. Permiteți-ne să avem însă o urmă de îndoială, având în vedere faptul că, peste câteva zile, vom păși în cel de-al șaselea an de șantier.

Conform promisiunilor electorale din 2012, anul care vine ar fi trebuit să fie unul al tăierilor grandioase de panglici în sportul timișorean. La vremea respectivă, ne erau puse pe tavă câteva proiecte la care, firește, am ridicat din sprâncene. Se vorbea despre o sală polivalentă de mari dimensiuni, gata să organizeze evenimente sportive de mare anvergură și concerte ale unor artiști de nivel internațional. Urma să fie plasată în vecinătarea stadionului „Dan Păltinișanu”, în același spațiu fiind prognozată și construcția unui bazin olimpic, pe care natația timișoreană îl așteaptă dintotdeauna. După doi ani și jumătate, n-am asistat nici măcar la fixarea în pământ a țărușilor care să marcheze șantierul. „Iar ne-a refuzat Bucureștiul…”, ne-au tot spus mai-marii orașului și ai județului. O scuză pe care, vrem, nu vrem, trebuie să o înghițim. La fel ca lingurița cu sirop de tuse la răceală. Ne mai uităm o dată visători la machete (deși în aceste două cazuri nu e vorba nici măcar de așa ceva) și-apoi aruncăm o privire scurtă spre sălile și bazinele inaugurate chiar în ultimile luni la Cluj ori București. Răbdare și tutun? Deja ambele ne dăunează grav sănătății…

Dacă tot am adus vorba despre bazinul olimpic, nu pot să nu-mi amintesc ce abundență urma să-i aștepte pe înotătorii din Timișoara. În aceeași campanie electorală din 2012, ni se promiteau patru bazine semiolimpice, de cartier, destinate agrementului dar și antrenamentelor pentru sportivii de performanță. După doi ani și jumătate, n-am aflat nici măcar numele celor patru cartiere. Să nu credeți însă că e vorba despre un proiect abandonat. La Gala Sportului Timișorean, desfășurată în urmă cu exact două săptămâni, viceprimarul Dan Diaconu relua povestea celor patru bazine, pe scena Sălii Capitol. De față cu înotătorii și antrenorii lor, cărora nu le-a mai rămas decât să-și râdă în barbă. „Poate nepoții noștri vor apuca să înoate în ele, că noi în niciun caz”, ne spunea campionul național la 50 de metri bras, Levente Revesz, imediat după gală.

În cadrul aceleiași gale, primarul Nicolae Robu a reluat promisiunea construirii unui stadion pentru rugby. E vorba despre spațiul pe care se află actualmente terenul 2 de la CFR. Un spațiu intens disputat prin tribunale în ultimele două decenii, în care și Regionala CFR are un rol esențilal în stagnarea proiectului. Din păcate, toată această tevatură imobiliară nu a dus decât la degradarea unui complex sportiv cochet în alte vremuri. Stadionul „CFR” nu mai poate fi utilizat decât pe jumătate, tribuna dinspre Centru fiind într-o stare mai proastă decât multe dintre ruinele descoperite în urma lucrărilor de reamenajare din zona Unirii. Sala de box din vecinătate – care, de bine, de rău, încă mai produce talente în „nobila artă” –  a fost și ea roasă de timp și de indiferență. Un spațiu în care, în toamna lui 2010, diriguitorii clubului CFR ne vorbeau despre un proiect măreț, din fonduri europene: stadion de 10-15.000 de locuri, pistă de atletism și terenuri de minifotbal, baschet, volei, tenis etc. pentru agrement.

Să vorbim și despre lucrări de infrastructură finalizate în 2014 la Timișoara, să nu fim acuzați că privim doar jumătatea goală a paharului. Pentru că, într-adevăr, în capitala Banatului a fost finalizată, în urmă cu câteva luni, o nouă sală de sport. Ea aparține Universității de Vest și se află amplasată în zona Oituz, pe vastul teren dintre Facultatea de Arte și Penitenciarul de pe Popa Șapcă. Cu toate acestea, n-a fost dată în folosință. Motivul? Nu a fost branșată încă la curent, apă, căldură și așa mai departe.

Punem punct celui de-al 14-lea an de mileniu III în Timișoara. N-avem nimic nou sub soare. Podul ne e plin de promisiuni. Iar amatorii de ruine au, slavă Domnului, ce vedea! În plin centrul orașului, la doi pași de Catedrală, avem un veritabil focar de infecție, populat de rozătoare, maidanezi și boschetari. E vorba despre fostul ștrand Uszoda, cel mai vechi edificiu al natației timișorene rămas încă în picioare. Mergem mai departe. Ajungem la Punctele Cardinale, facem sensul giratoriu și pornim în jos, pe Take Ionescu. Ne oprim la colțul de la Poliție. Să privim puțin peste gardul de vizavi. Mormane de moloz și bălării ce depășesc deja înălțimea pivoților din baschet. Ascunsă printre tufe și gunoaie, zărim cuva fostului bazin de la ILSA. Acolo unde, în urmă cu mai bine de 60 de ani, echipa de polo a fabricii domina autoritar întrecerea internă, cucerind șase titluri consecutive, între 1946 și 1951. Stănescu, Novak, Hoszpodar și ceilalți au fost uitați de mult de iubitorii de sport din oraș. La fel ca și polo-ul, care s-a scurs odată cu ultima golire a bazinului, în 1999. Și dus a fost! Ne îndreptăm spre „UMT”. Nici nu știu cum l-aș putea ghida pe șofer. Spre ștrand sau spre fostul stadion? Pentru că despre cel din urmă nu mai vorbim decât la timpul trecut. O arenă cu iz britanic, cu un gazon de excepție și cu o tribună de lemn rămasă moștenire de pe vremea vechii Ripensia a fost făcută una cu pământul, pentru a face loc altor proiecte, altor ambiții, care n-au legătură cu sportul decât, poate, în limitele legilor românești, mai interpretabile decât o poezie simbolistă.

Rămânem în continuare cu vechea Sală Olimpia, unde în vară s-a montat atât de necesara instalație de aer condiționat, neutilizată însă din motive ce ne scapă. Rămânem și cu stadionul „Dan Păltinișanu”, o arenă care a mai văzut o bidinea și-un șpaclu în ultimii ani, datorită participărilor lui Poli în eurocupe. Dar care, în ciuda dotărilor, nu mai poate deservi jurnaliștii cu acces la internet și, uneori, nici măcar cu curent electric. Ce să mai spunem de confortul spectatorilor? Care, de ani de zile, fie ger ori caniculă, au la dispoziție două variante la chioșcurile de pe coronament: „Cola” sau „Fanta”.

Nu vreau să fiu înțeles greșit. N-am scris aceste rânduri pentru a mă da rotund și la anul pe vremea asta. Nu îmi doresc câtuși de puțin să am dreptate. Ba chiar aștept cu nerăbdare ziua când mi se va da peste nas cu bucata de panglică tăiată la noua Sală Polivalentă, la noul Bazin Olimpic, la cele patru semi-olimpice din cartiere, la stadionul de rugby… Aștept, domnilor!